albastrul dinăuntru

de încă foarte departe se simțea albastrul,
știam oarecum metafizic că ultravioletele ardeau fără greș nisipul,
și vedeam deja cum umbrelele de lemn rotunde se încălzeau în soare.
aripile mele prindeau curaj.

în jur, nerăbdare, neliniște și chiar nerozie
bagajele fremătau de undeva de sus,
urma să vină cu siguranță dictatura prosoapelor și a costumelor de baie.
toata lumea îngrămădită, suflet în suflet, vorbe lângă vorbe, aștepta.
aștepta ca ceva-ul să vină chiar mai repede decât ora înscrisă pe bilet.
nu-mi plac oamenii care nu știu să aștepte.

nu mă interesau nici foșnetul uman, nici gările renovate,
nici clădirile abandonate, nici lanurile verzi infinite.
așteptarea mea se lăsa învăluită de cuvintele norei iuga,
cântată de leonard cohen și tresspassers william.
dance me to the end of berlin.

aveam în ochi privirea de om proaspăt fericit,
vroiam doar să savurez faptul că
valurile urcau pe sine
și se prelingeau ușor pe geamurile semimurdare
marea începea să se întindă la soare, fix în drepta.
ce bine e că unele lucruri nu se schimbă niciodată.

mă gândeam cum apa asta albastră,
este probabil una dintre cele mai mari dintre minunile
pe care mi-a fost dat să le simt
și să le îndur din depărtare
ca pe un iubit ce-l pierzi datorită războiului,
dar îl păstrezi mereu în amintire.

22 august 2011

Reclame

crime mici, dar foarte-foarte mici

crimele mici sunt cu adevărat mici.
nici nu simți
când se strecoară
de prin pământ, de prin nisip, de prin apă,
uneori și din soare direct
pe sub unghii, pe sub piele.

și uite așa te trezești într-o zi
cu o jumătate de suflet lipsă.
dar fix o jumătate.
suficient de puțin cât să supraviețuiești
dar suficient de mult cât să nu poți să trăiești.

și brusc nu ți se mai pare nimic
ca fiind ce a fost,
poate chiar ceea încă mai este,
nu mai crezi nici în minuni extraplanetare,
diamantele nu mai plutesc în soare,
fluturii au dispărut în iarbă,
iar vechile poteci sunt doar niște pietre ponosite.

crimele mici sunt atât de mici pentru că 
nu le vezi decât atunci
când încep să ardă prin piele.

8 august 2011

vântul nu

nu, vântul nu o să ne ducă nicăieri
nu pentru că am fi prea grei
până la urmă, poate o masă pe zi
cu gânduri nedospite bine
și cu metafore deplasate
nu are cum să fie suficientă.

nu, nu poate să ne ducă mai departe
pentru că purtăm in suflet
prea multe scene citite și uitate
sau
atmosfere necitite și singuratice
(chiar ți-am spus că azi
m-am îndrăgostit de o carte
atât de tare
că mi-aș risca întreaga carieră
de om
doar ca să pot s-o citesc
dar bineințeles că
nu o sa fac absolut nimic)

pentru că avem în noi
prea multe zile petrecute separat
și prea puține discuții cu adevărat valabile.

pentru că ne amintim constant
de prietenii uitate pe drum,
abandonate,
ignorate,
lăsate de izbeșliste
și nu facem nimic
nu sunăm, nu scriem, nu vorbim
nici măcăr nu ne mai amintim.

pentru că suntem reci și nepăsători
pentru că facem glume
în loc să spunem adevărul
pentru că preferăm paranoia
unui adevăr incandescent.

pentru că e mai comod să nu ne pese
nici de cuvintele din noi,
nici de versurile din alții.
ar durea prea mult
și cine mai vrea să treacă
prin asemenea experiențe
care nu aduc profit imediat.

crede-mă pe cuvânt,
vântul nu o să ne duca nicăieri,
pentru că nu merităm.

6 iulie 2011

substituţie

noi nu ne certăm niciodată.
noi doar rămânem cu gânduri suspendate între noi
le luăm ca atare,
le transformam în cuvinte,
le stivuim,
le punem pe categorii,
le mutăm în sertăraşe.
şi le lăsăm acolo.
le scoatem uneori din greşeală
doar ca să ne amintim de motivul
pentru care le-am pus intiţial acolo.
aşa că le punem înapoi.

noi nu ne certăm niciodată…
noi doar lăsam cuvinte nerostite între noi.

1 martie 2009

profeţie

ţi-am spus să fii aici. să fii mereu aici.
ţi-am spus să mă ţii de mână
când îmi arăţi oraşul noaptea.
să mă priveşti în ochi când stăm pe podul
sub care se unesc toate apele.

ţi-am spus să nu pleci până când
nu se destramă legătura.
să nu cauţi pe cer zmeele
pe care le-ai pierdut.
ţi-am spus să nu pleci până când
se vor termina cu adevărat toate
şi ultima rază de soare îţi va încălzi faţa.

ţi-am spus.
să nu mă laşi.
să nu renunţi.
să nu uiţi că pe podul de aici
se întâmplă minuni.

să nu te întorci.

să nu priveşti înapoi.
ţi-am spus să nu uiţi că aici
ai respirat din nou pentru prima oară.

ţi-am spus…

16 septembrie 2008

cuvintele tale

cuvintele tale care lipsesc sunt ca nişte cuţite
pe care mi le înfig adânc în piele
cu fiecare nou răsărit ratat

mi-am zgâriat simţurile
dând cu zarurile pentru a găsi un raspuns
şi schimbând reguli imprecise

aşa că dacă tot privim printr-o fereastră senină
care nu se poate deschide
am putea măcar să mai inchidem ochii.

cu toate cuvintele pe care nu mi le-ai spus
am fi putut să construim o altă poveste.

august 2007, Vama Veche

între acum şi înapoiâ

  întoarce-te…

treptele îmi cădeau sub tălpi una după alta
reci şi grele.
aşteptam să pot să respir din nou undeva,
înafară,
dar scara care începuse să mă coboare devenise
nesfârşită.

  trebuie să te întorci!

mi-aş fi dat jos de pe mine chiar şi
pielea.
mi-era cald, mi-era îngrozitor
de cald
şi cuvintele tot veneau înspre mine ca să le
rostesc.

  îmi pare rău că am plecat…

sunetele mi se blocaseră toate înăuntru,
în cap.
mi-era mai bine pentru că ştiam că încă mă
asculţi,
mi-era şi rău pentru că ştiam că meriţi
mai mult.

  o să mă-ntorc!

am plecat, era deja
prea mult.

23 martie 2008