urmeaza statia cu peronul pe partea inchisa

si ma gandeam ca ar fi mult mai util sa fiu un pescarus. un pescarus zboara la inaltimea etajelor superioare. si poate sa intre prin fereastra deschisa. si daca fereastra e inchisa, poate sa vorbeasca, ca doar ar trebui sa se inteleaga, cu animalele de companie [de exemplu, pisici], aflate in dotare locala, si sa le spuna sa deschida fereastra. sau nu. pana una-alta in asteptarea momentului potrivit in care o sa fiu in locul potrivit, poate ma perfectionez in munca de detectiv. de investigatii.

fum in piele

pentru ca niciodata lucrurile nu pot fi transate atat de usor pe cat pare de la distanta. pentru ca nu intereseaza pe nimeni, de fapt, ce si cum se vede de la distanta. pentru ca faptele nu sunt nici clare, nici directe. pentru ca nici macar cuvintele nu valoreaza niciodata la fel de mult ca un gest sau ca o intentie. pentru timpul trece oricum la fel si totusi diferit si oamenii se pot regasi intotdeauna peste timp si departari.

pentru daca unii oamenii te dezamagesc, intotdeauna exista altii care sa te ajute sa mergi mai departe.

si pentru ca vei vrea intotdeauna sa intelegi si sa auzi toate enunturile care incep cu “pentru ca“.

despre libertate si aripi

“Inainte credeam ca libertatea inseamna libertatea cuvantului, a presei, de constiinta. Dar libertatea este viata intreaga a tuturor oamenilor. Iata, ai dreptul sa semeni ce vrei, sa faci paltoane, sa coci painea pe care ai semanat-o, daca vrei s-o vinzi – bine, daca nu, – nu, fii lacatus, otelar, artist, traieste si munceste cum vrei si nu cum ti se porunceste. Dar libertate n-au nici cei care scriu carti, nici cei care seamana paine sau fac cizme.”

[Vasili Grossman - Panta Rhei]

ce e mai rau sau ce e mai bine intre a-i taia cuiva direct aripile sau a i le toca marunt-marunt pana cand ramane cu foarte putin? ce doare mai tare: sa-i intinzi aripile pe un platouas, sa si le ia sa le ascunda intr-un colt de suflet, sa se uite permanent la ele cu sfintenie, cu jind, cu revolta, cu dor, dar sa-si dea seama ca s-a terminat, ca nu va mai avea niciodata aripile acelea [dar ca poate ii vor creste altele, constient fiind ca asta nu-l va ajuta, pentru ca el nu vrea alte aripi] si sa traiasca cu regretul, cu neputinta, cu vina de a nu se fi impotrivit mai mult sau sa ii lasi iluzia ca sunt aripile lui si ca i le lasi sa le aiba cum va crede de cuviinta, dar periodic sa-i mai smulgi un fulg, o pana, sa arunci cu vopsea pe ele, sa le contesti, sa-i arati ca oricum nici macar nu sunt bune de ceva, ca mai rau ii fac rau si il bat de calea cea dreapta [nu ca ar exista o definitie unica pentru asta], sa-l provoci la o lupta inutila si la aceeasi revolta surde pentru a le pastra asa rupte, pangarite, alienate doar pentru ca sunt aripile lui si are nevoie de ele ca de aer, lasandu-l totusi sa-si seama ca niciodata nu o sa i lasi sa creasca cu adevarat mari si albe si frumoase si atotcuprinzatoare si ca poate ar fi mai bine ca sa se scuteasca de tot si sa si le ia taie direct?

si cum de, in definitiv, cand aduni plusurile si minusurile, ajungi fix tot acolo.

luni absurda

si ce zi de luni. luni, ziua cea banala si enervanta. ce zi cu role, cu stari conflictuale, cu neputinte, cu imbratisari fortate, cu singuratati paralele, cu un nou tip de singurate in care nu eram, de fapt, singura. cu redescoperirea zborului si a faptului ca nu am uitat inca tot ce am invatat. cu intelegerea ca, desi material lucruri raman la fel, de fapt, noi ne schimbam si nu le mai recunoastem. crestem si tot ce parea o data mare devine mic. privesti la omul de langa tine, de fapt, ca prin sticla si nu poti decat sa-ti dai seama ca, in final, el ramane acolo doar cu el asa cum tu ramai acolo doar cu tine. si nimic si nimeni nu schimba asta.

si mi-e dor si prima oara in nu stiu cat timp mi-am dat seama ca dorul e chiar bun. ca inca inseamna ceva.

inceput

va urma…