“Inainte credeam ca libertatea inseamna libertatea cuvantului, a presei, de constiinta. Dar libertatea este viata intreaga a tuturor oamenilor. Iata, ai dreptul sa semeni ce vrei, sa faci paltoane, sa coci painea pe care ai semanat-o, daca vrei s-o vinzi – bine, daca nu, – nu, fii lacatus, otelar, artist, traieste si munceste cum vrei si nu cum ti se porunceste. Dar libertate n-au nici cei care scriu carti, nici cei care seamana paine sau fac cizme.”
[Vasili Grossman - Panta Rhei]
ce e mai rau sau ce e mai bine intre a-i taia cuiva direct aripile sau a i le toca marunt-marunt pana cand ramane cu foarte putin? ce doare mai tare: sa-i intinzi aripile pe un platouas, sa si le ia sa le ascunda intr-un colt de suflet, sa se uite permanent la ele cu sfintenie, cu jind, cu revolta, cu dor, dar sa-si dea seama ca s-a terminat, ca nu va mai avea niciodata aripile acelea [dar ca poate ii vor creste altele, constient fiind ca asta nu-l va ajuta, pentru ca el nu vrea alte aripi] si sa traiasca cu regretul, cu neputinta, cu vina de a nu se fi impotrivit mai mult sau sa ii lasi iluzia ca sunt aripile lui si ca i le lasi sa le aiba cum va crede de cuviinta, dar periodic sa-i mai smulgi un fulg, o pana, sa arunci cu vopsea pe ele, sa le contesti, sa-i arati ca oricum nici macar nu sunt bune de ceva, ca mai rau ii fac rau si il bat de calea cea dreapta [nu ca ar exista o definitie unica pentru asta], sa-l provoci la o lupta inutila si la aceeasi revolta surde pentru a le pastra asa rupte, pangarite, alienate doar pentru ca sunt aripile lui si are nevoie de ele ca de aer, lasandu-l totusi sa-si seama ca niciodata nu o sa i lasi sa creasca cu adevarat mari si albe si frumoase si atotcuprinzatoare si ca poate ar fi mai bine ca sa se scuteasca de tot si sa si le ia taie direct?
si cum de, in definitiv, cand aduni plusurile si minusurile, ajungi fix tot acolo.
