vântul nu

nu, vântul nu o să ne ducă nicăieri
nu pentru că am fi prea grei
până la urmă, poate o masă pe zi
cu gânduri nedospite bine
și cu metafore deplasate
nu are cum să fie suficientă.

nu, nu poate să ne ducă mai departe
pentru că purtăm in suflet
prea multe scene citite și uitate
sau
atmosfere necitite și singuratice
(chiar ți-am spus că azi
m-am îndrăgostit de o carte
atât de tare
că mi-aș risca întreaga carieră
de om
doar ca să pot s-o citesc
dar bineințeles că
nu o sa fac absolut nimic)

pentru că avem în noi
prea multe zile petrecute separat
și prea puține discuții cu adevărat valabile.

pentru că ne amintim constant
de prietenii uitate pe drum,
abandonate,
ignorate,
lăsate de izbeșliste
și nu facem nimic
nu sunăm, nu scriem, nu vorbim
nici măcăr nu ne mai amintim.

pentru că suntem reci și nepăsători
pentru că facem glume
în loc să spunem adevărul
pentru că preferăm paranoia
unui adevăr incandescent.

pentru că e mai comod să nu ne pese
nici de cuvintele din noi,
nici de versurile din alții.
ar durea prea mult
și cine mai vrea să treacă
prin asemenea experiențe
care nu aduc profit imediat.

crede-mă pe cuvânt,
vântul nu o să ne duca nicăieri,
pentru că nu merităm.

6 iulie 2011