de încă foarte departe se simțea albastrul,
știam oarecum metafizic că ultravioletele ardeau fără greș nisipul,
și vedeam deja cum umbrelele de lemn rotunde se încălzeau în soare.
aripile mele prindeau curaj.
în jur, nerăbdare, neliniște și chiar nerozie
bagajele fremătau de undeva de sus,
urma să vină cu siguranță dictatura prosoapelor și a costumelor de baie.
toata lumea îngrămădită, suflet în suflet, vorbe lângă vorbe, aștepta.
aștepta ca ceva-ul să vină chiar mai repede decât ora înscrisă pe bilet.
nu-mi plac oamenii care nu știu să aștepte.
nu mă interesau nici foșnetul uman, nici gările renovate,
nici clădirile abandonate, nici lanurile verzi infinite.
așteptarea mea se lăsa învăluită de cuvintele norei iuga,
cântată de leonard cohen și tresspassers william.
dance me to the end of berlin.
aveam în ochi privirea de om proaspăt fericit,
vroiam doar să savurez faptul că
valurile urcau pe sine
și se prelingeau ușor pe geamurile semimurdare
marea începea să se întindă la soare, fix în drepta.
ce bine e că unele lucruri nu se schimbă niciodată.
mă gândeam cum apa asta albastră,
este probabil una dintre cele mai mari dintre minunile
pe care mi-a fost dat să le simt
și să le îndur din depărtare
ca pe un iubit ce-l pierzi datorită războiului,
dar îl păstrezi mereu în amintire.
22 august 2011
